”Doar adevărul de îl crezi”…
Juma’ de vers pe care-l vezi
Stând scris pe un perete…
Iar restu-i șters de un burete –
îmbibat de poezie,
Căzut pe jos, în agonie…
– Cine l-a șters, de ce?
Ce o fi vrut să spună?
O fi deschis vreo cicatrice?
Sau a stârnit chiar o furtună?
– … doar nu s-a potrivit
Cu-n adevăr demult strivit
Care stătea ascuns adânc în piept.
Nu trebuia să-l vadă vreun oarecare înțelept
Să-și dea apoi el cu părerea
Despre ce tre să faci tu cu durerea.
– Dar fiecare vede într-un vers
Nu doar ce scrie, ci propriul univers
Zburând înalt spre falnice dorințe
Sau sfârtecat de mii de suferințe.
Mihaela Crăciun 