Când am ocazia și timpul necesar îmi place să ma uit la oameni. Călătoresc cu trenul sau stau la o limonadă pe o terasă, îmi place să observ oamenii. Îmi cade uneori atenția pe o figură și mă gândesc, și îmi închipui cu o fi viața omului respectiv. Suntem atât de diferiți…unii luminoși la față, veseli, vorbăreți, deschiși …alții încruntați, morocănoși, puși pe critici, nemulțumiți de tot, asprii…
Și când văd la un loc oameni cu trăsături atât de diferite, nu pot să nu mă întreb oare de ce sunt așa, ce li s-o fi întâmplat de au atitudinea și fața asta? Uneori îmi imaginez viața unui om deși nu îl cunosc deloc. Mă uit la el – un om trecut bine de prima tinerețe, citește ceva (nu văd ce anume) cu ochelarii ușor căzuți pe nas, își ridică critic privirea doar când cineva face zgomot și parcă îi perturbă liniștea. Unei puștoaice care vorbește prea tare la telefon chiar îi face chiar semn să vorbească mai încet, apoi își coboară din nou privirea la lectură mișcând mărunt din buze. Lângă dânsul o doamnă, cam de aceeași vârstă, mai aruncă din când în când o privire peste lectura domnului însă parcă nu îndrăznește să îl deranjeze. Din când în când îi mai spune dânsul câte ceva, dar prea puțin ca să pot presupune că îi povestește ceea ce citește. Văd între timp chipul lui Arsenie Boca sub coperta de un albastru transparent cu care este învelită cartea. Of… începusem să țes un alt scenariu pentru oamenii ăștia….acum văd un soț și o soție, o familie tradiționalistă în care el este capul iar ea…și ea pe lângă el neieșindu-i din cuvânt pentru nimic în lume. El – ceva meseriaș, cel mult cu studii medii, ea casnică pe vremuri, lucrează acum într-un magazin ca vânzătoare. Vremurile s-au schimbat, copiii au crescut și oricât de greu îi vine lui să nu mai poată fugi acasă pentru masa de prânz, nu se pot descurca altfel. Pare un tată destul de dur dar nu foarte implicat în educația copiilor – asta e treabă de femeie, el trebuie doar să asigure bani în casă, de restul se ocupă nevasta. Ea cu temele, ea cu gătitul, curățenia, ședințele cu părinți, el..implicat doar când vine vorba de a lăsa copiii la discotecă. Iar răspunsul este de cele mai multe ori negativ. Fraza lui preferată în relația cu copiii este ”Când o să stai pe banii tăi să faci ce vrei, cât timp ești la mine în casă, faci cum zic eu.” Ea…parc-ar fi mai indulgentă, ea știe cât învață copiii ăia să aibă rezultate bune, ar merita și puțină distracție, dar dacă el zice nu, apăi nu să fie! Copiii nu mai stau acasă, fiecare este la casa lui. O fată măritată prea devreme, ca să scape de acasă și care probabil are o soartă asemănătoare cu a mamei, căci fetele își aleg adesea soții, inconștient, semănând cu tații lor. Băiatul – plecat la facultate în capitală, departe. A ales să plece cât mai departe tocmai pentru a fi cât mai greu de controlat. Nu îndrăznește însă să facă prostii prea mari pentru a nu-i supăra pe părinți. Ce-i drept e abia anul 1, mai are timp să se țină de tâmpenii. O mai sună pe maică-sa din când în când, dar de cele mai multe ori ea este cea care sună și își ține și soțul la curent cu noutățile. Revenind la cuplul nostru – par a merge chiar la băiat, la facultate, încărcați cu bagaje multe – probabil ceva haine mai groase și musai de-ale gurii…. Aș putea continua, dar trenul ajunge în gară și trebuie să cobor…
Mai sunt câțiva cărora le-am construit o viață după chipul pe care îl afișează însă ar fi prea mult să vă povestesc și de ei deși, unii au o viață mai interesantă decât a cuplului de mai sus, dar nu putem scrie picanterii pe un blog public 😀
Cred că experiențele ni se întipăresc într-un fel sau altul pe față, doar că nu știm noi să le citim. Riduri facem toți odată cu înaintarea în vârstă, doar că unii avem riduri de expresie cauzate de prea mult zâmbet, alții de prea multă încruntare, și parcă alea cauzate de voie bună nu sunt atât de urâte și deranjante.
Mihaela Crăciun 